Prutule, de-atâta vreme, cât ești azi de tulburat
De sudalme și blesteme, oare cum de n-ai secat ?!
Cum de albia-ți bătrână încă ține-un brav popor
Să nu dea mână cu mână sub același tricolor ?…

Șerpuind, cobori în valuri dor de veacuri clocotit,
Pân’ și sălciile-n maluri ți-au uscat de-atât bocit,
Cum de ne mai stai în cale între Nistru și Carpați
Dup-atât amar și jale când de-o mamă suntem frați ?

N-auzi tu cum plâng morminte, glasul marilor srăbuni,
Cum bat clopotele sfinte, singure, la rugăciuni ?!
Stefan-Vodă și cel Mare, nu-i auzi pe-ai lui voinici
Cănd prin lunca ta, cărare, făceau printre venetici ?

Cum de stai curgând alene și privești cu nepăsare
Haita fiarelor viclene ce te ține la hotare ?
Când vei spulbera tu norii cei spurcați din răsărit
Ce ne-au otrăvit feciorii, neamul ni l-au pângărit ?...

Prutule, ți-am pus gând rău, îți aduci aminte oare
Când voit-a Dumnezeu să nu mai avem hotare ?!
Milcovul, fratele tău, în clipa de mântuire
Prinzând hora-n jurul său, l-am secat dintr-o sorbire

Înălțând pe-a’ lumii astru, dintr-un sânge, dintr-un lan,
Roșu, galben și albastru, suflet dac, suflet roman,
Liberi, sub același soare, ne-am unit pe veci moșia
Și cu apa-i din izvoare botezând-o România…

Acum este rândul tău, să nu ne mai stai în coaste,
Din Ardeal la Chișinău, românească, mândră oaste,
Toți copiii lui Traian și-ai lui Decebal în frunte
Fără paloș, buzdugan, tricolor vom face punte

Peste malurile tale, peste lunci, dealuri, câmpii,
Să te prinzi în hora mare, ca un frate să ne fii,
Să nu ne mai fi povară, să ne-ajuți când ne-o fi greu,
Să lași româneasca țară, cum ne-a dat-o Dumnezeu.

Valeriu Cercel