iertați-mă, certați-mă… cum vreți —
totuși cred că este vorba
de un complex istoric.

dintotdeauna
capul plecat sabia îl taie,
iar minciunile repetate
devin adevăruri absolute,

cum, de altfel, metaforele geniale
cândva au ajuns clișee,
iar plânsul de altădată
un gest patetic, plictisitor.

gura trebuie să fie acum
cât un vagin,
iar stomacul — un lagăr nazist
în care ne digerăm pruncii
cu destulă satisfacție.

pământul e atât de mic
și neîncăpător,
încât mă gândesc
la modul cel mai serios
să mă transform în brad
pe care să-l smulgeți din rădăcini
și să-l împodobiți
cu morțile voastre
de sărbători,

apoi să dansați în jurul său,
mințindu-vă până la infinit
și visându-le învierea…