Se cască întunericul solstițiului din noi,
Lumina și căldură în rații tot mai mici,
Castelele de vise se surpă în noroi,
Cu bruma de speranță ce pâlpâia aici.

Și iată-mă în zloată, întârziat cocor,
Cu penele de gheață și ciocul plin de zai,
Sperând și așteptând să vină un alt stol,
Să însoțesc spre sud penatul lui alai.

Trecute și trecânde în nopțile de ger
Mult prea fugare vise desprinse-n sloiuri reci,
Se urcă- nfrigurate spre petecul de cer
Pe care, tu, nalucă, îmi pari, îmi plângi, îmi treci.