Cândva, pe un plai moldovenesc,
Într-un fierbinte miez de vară,
Apare o viorea firesc,
Ca un fruct sumar dar omenesc,
Venise timpul să răsară.

Crescuse-n deal neputincioasă,
Acolo… lângă rădăcină,
Însă o mână nemiloasă,
A ajutat să fie scoasă,
Și-a răsădit-o, ca străină.

Din creștere mereu constrânsă,
A învățat să vegeteze,
În liniștea ei nepătrunsă,
Ca-n cochilie stă ascunsă,
Și-începe lent să mediteze.

Răspuns la întrebări găsește,
Dezactivînd misterul vieții,
Pătrunde-n toate sufletește,
Prin empatie se călește,
Descoperind darul francheții.