Când tainicele râuri înmărmurite-n ceară
Prind, calde, să se tragă 'napoi în lumânări
Învolburând în cercuri, crescând ca umbra-n seară
O albă luminare deschide iarăși flori.

Albinele grăbite, trezite iar la viață,
Fărâmituri de ceară întoarnă spre pistil,
Cu ele doruri moarte desferecând din gheață
Se'ntorc din bătrânețe spre vise de copil.

Cu'mbrățișări solare coroane de petale
Îngroapă în visare ca'n vrajă la soroc
Neândrăzneli purtate spre crucile din cale,
Spre vârf de munte apa și floarea spre boboc.

Coborâtor prin lujer spre pumnul de țărână
Urmezi chemarea primă pe unde'ntâi ai mers,
Te simți în ocrotire și te trezești pe mână
La duhul de'nceputuri ce te-a zidit în vers.

În ciobul de oglindă te re'ntâlnești cu tine,
Primești o nouă viață și poate un alt țel
Și ai mai sta în palmă odihnitor în tine
Dar porți, peren în vine, chemări de menestrel.

Și iar te'ntorci, cu crucea crescută peste umeri
Să zbori, să cazi pe lampă în dor de fluturări
Zidirile de vise să arzi și să le'numeri
Când sta-vei înc'o dată în foc de lumânări.