De zile-ntregi stau lumânare-n iarbă,
gâtul uscat,
o pleoapă-mi bate sec.
Când îmi mai scarpin barba
să mai plec,
nisipul ars se-nchină lung sub soare.

Scrâșnește glasul drumului în talpă
sub semințiile ce vin și trec,
ademenite-n visul lor zevzec
cu ramuri ude,
cu un tom mai mare.

Mi-am pus toiagul lumilor sub tâmplă,
răbdarea munților ce îi aplec
lângă sălașul unde ei petrec.
Și-aici nimic,
nimic nu se întâmplă.