Fugărind zgomotul pașilor
îmi urmăream umbra,
părea că știe mereu încotro s-o ieie...
Nu erau stele,
nu erau nici măcar vre-o 2 luni
singurile sclipiri însoțite de scîrțîituri
veneau de la felinare,
mă feream de ele...
Era plin de singurate
erau doi porumbei pătați cu alb,
ascunși, căutînd liniște,
cocoțați într-un univers al lor,
mi se făcu dor...
De pe pod vedeam băltoaca,
cea în care se scufundau speranțele mele
mina mea rece, mina ta caldă
și serile noastre pline de dor