nu mai scriu, mi-au păpat cuvintele câinii,
lătrau, dar credeam că nu mușcă,
astfel mica mea bogăție o dăruiesc pâinii,
și lor le fac în suflet o cușcă;

speram să nu se întindă pentru o picătură de sânge,
să lase albul să curgă,
acum știu că de cancerul mândriei nimeni nu plânge,
doar în aparență-l alungă...

caut alte cuvinte, de iubire și oameni alese
să curgă lin și firesc,
pentru câini, voi lua de la Paris șapte lese
să simtă și ei că-i iubesc.