În poezia asta
plec noaptea pe jos și nu mi-e urât
cu tălpile goale și haină subțire
ca un azilant nebun pe care nimeni nu-l cunoaște.

Ieri se usca într-un plâns
ultima zăpadă.
Am încă frigul în oase,
a nins prea mult între hârtii,
dar îmi spun că undeva sub piele
ar trebui să simt primăvara ca un panaceu târziu.
Am umblat împreună o vreme
un nebun și umbra sa
sărutându-l pe gură,
și am știut că sunt cel mai bogat om
având în buzunare
nici bani, nici țigări,
doar muguri verzi de primăvară.

Și m-am întors mai nebun
și mai fericit
în azilul tinereții mele.