Ar fi fost moarte dacă n-ar fi fost interpusă
o stâncă prevestitoare-n drum, o priveliște rară
după care tăcerea
nu este vicleană , mai mult ca o vulpe-n deșert
pe o dâră de nisip. Nu-nțeleg cum te-ai oprit
la năbădăioasa întîmplare ca un mic cutremur
după care abia mă refac și mă ridic să plec

o dună după care te ascunzi albă și nu moartea,
nu nisipul îți oferă libertatea, ci fugă din interior
pleci cu mine, drumul și pietrele moarte sunt pline cu praf
ne fac să înotăm prin nori albicioși, ne pierdem cu furia
un mod de a inversa lucrurile de care ne temem
pentru a ne scăpa de ele
până la momentul când fiecare căutăm un loc al nostru
în care nu putem face nimic împreună
cu sentimentele

un orgoliu nu înseamnă un refuz, o ceartă-i iubire aprinsă
o forță inepuizabilă, văzută de un ochi din afară
și ascuns pe la colțuri, iar zvonurile
și tot ce simți că te apasă pe umeri
nu e decât orbul orgoliu în care nu pătrunde nimeni
suntem amândoi la cuțite, ne contrazicem și-i plăcut
cu mult mai plăcut decât dacă n-am spune nimic
uitându-ne unul la altul ca doi străini
părăsiți pe drumuri