E primăvară și iarna-i stăpân,
Ne doare ninsoarea ce cade
Din venele prin care curge cu alb și pân'
În ochii pe care zăpezile s-au așternut ca niște
baricade.
Copiii nu mai fac om de zăpadă.
Au mai rămas vreo doi, înstatuați într-un rit păgân.
Cerul e o tristețe. Sub îndelung albitele-i arcade
Frigu-i ca un ax
În jurul căruia ni se topesc mințile.
E un adevărat asalt
A unui alb ce ni s-a înfipt în nevrax,
ceru-i aproape de tină și noi strigăm către Cerul Înalt
Să ne cruțe...Câțiva ghicei ai ieșit, accidental;
Tremură și se-ncurajează unul pe celălalt...

Are totuși un spectru monumental
Zăpada înfiptă în găurile din asfalt.