Cenușa păsării Poenix
Spulberată de vânt, a lăsat
să se vadă-un vis de cretă
atât de vechi, de erodat
încât planeta a înmugurit
cu mult mai greu ca-n altă zi
că la subsori de frunze-și ține
un fruct apăsător și gri
și s-a slăvit iar căutarea
în rătăcirile de-argint,
când se sculptează-n osul frunții,
mult mai frumos, un labirint,
coborâtor prea lent spre inimi
se-ntortochează cam cu jind,
că-n piept aud melancolia
încet, încet îmbobocind.
Dar crinul craniului sub rază
semințe pieritoare-usucă
și ochiul obosit se pierde
cu-n picurat lemnos, de nucă.