Cum se mai schimbă lumea,
cum se mai schimbă vremurile.
Numai tu iubitul meu suflet
nu te-ai schimbat.
Te prelingi printre secunde rotunde
căutându-ți clipa, memorabila clipă
în care-ți mustește leacuri,
buruieni cu gust de precară primăvară.
Cât să mai aștept
până te prelingi în așternutul
verdelui crud,
să-mi întind trupul peste suflarea ta
și să respirăm împreună alt destin?
Să ne schimbăm amândoi în munte
iar curcubeele să-și sprijine culorile
de tâmpla noastră trăgând după ele
răsăritul.
Să ne vârâm picioarele în apele repezi
să ne crească rădăcini, cu ele
să ne legăm amurgul grăbit.
Ei, cum se mai schimbă lumea,
cum se mai schimbă vremurile.
Numai tu sufletul meu ai rămas
același gânditor.



12 aprilie 2010