Priveam spre soare dintr-un șarpe
și mă gândeam
că tu o să mă vezi.
Dar orgoliul tău amar
plutea lovindu-se de crengile întotocheate
ale copacilor.
N-ai vrut să te uiți,
n-ai vrut să cugeți la nimic.
Mă hrăneam cu venin.
Veninul venea din vorbele tale -
șarpele meu era curat.
Mă târam la picioarele tale
în linii curbe, apoi drept;
iar tu zăceai ca la-nceput:
cu mâinile pe piept.
De unde să mai fie lacrimi?
Dintr-un baltă secată?
Un lucru ține minte:
șarpele un plânge niciodată.