Plutind ca prin ceață m' apropii de casa bătrână,
Părinții m' așteaptă, cu ochii cerniți pe drumeag,
De-a dreapta și stânga de poartă, durerea se'ngână
În tremur de brațe uscate ca flamuri de steag.

Doi stâlpi de'ntuneric ce poartă cenușa'n spinare,
Cu norul prelins pe genunche, cu spaime și dor,
Pe umeri aduși, a'ndurare, așteaptă spre zare,
Șezând a plecare, spre ultimul drum de cocor.

Pășesc, lunecînd, ca prin puful tivit pe gutuie,
Spre ușa croită din nucul sub care visam,
Mă mustră și clanța, în scâncet tăcut, de tămâie,
Din prag, amintiri speriate se zbat înspre geam.

În vatră, scrisoarea, ucisă de calda dojană,
Stă rece de vreme doar slovele ei sunt în zbor,
Ștergar fluturat, obosit, aștenut la icoană...
Și-o filă uitată sub colțul tocit, de covor.

Ce mic este patul în care, fecioară,
Iubeam Făt-Frumosul ivit în calare pe cal...
În colț de odaie, ca fluturi, mor vise, spre vară,
Copii, pe afară, mă strigă să mergem pe deal.

Și glasul răstit, ca un bici, mă coboară femeie,
Îl simt venetic, înghețat și de domn ce-i stăpân,
Mă simt, ca pe ușă, o broască ce nu are cheie,
Pierdută prin vreme în abur de aur, păgân.

Din visul de fată, nedus până'n zori de ursită,
O flamură albă îmi fac să o pun, cald, la piept,
Din umbre tresar și în prag mă arăt. Ca prin sită
Văd taine rostite, din palme, de-un mag înțelept.

Las ochii în geamul iubit în pervaz de mușcată,
Urechea mi-ascultă nepoții ce calea mi-ațin,
Din pieptul rănit sângerarea spre flamură cată
Și gura zdrobește'ntre buze durerea'n suspin.

Am aripi din zmeie, murite de-atâta culoare,
Să zbor, curcubeu pe sub ploi, în tărie doresc,
O ultimă zi să mai am, în iubirea de floare
Și-apoi lângă candela stinsă să 'i spun că'l iubesc.