Poetul și-a pierdut gândurile
cnd frunzulița mică de la geamul său
începu să crească... sub ochii lui.

Înceta să mai scrie și privea la
argintia minune ce-i tremura in față.

Atâta dor îi cuprinse deodată sufletul
și inima, și trupul... Păși sfios spre margine
cu infinite patimi, înăbușite de ani și munți,
ce-au răbufnit chiar azi...

Îi părea atât de-aproape nețărmuita fericire
Și păși din nou mai hotărât.

Atât de-aproape...Ah...înca un pic...

Și-n nebunia sa, dezlănțuit, păși in gol.

Cădere-amară, mii de tunete... O Zeus!
Ce-am făcut?! Prăpastia eternă dintre om și cer
Am cutezat s-o uit!

Și prăbușindu-se c-un răcnet ascuțit
de stânca rece s-a lipit strivit.