deschid fereastra și privesc oamenii
ca păsările merg
ca umbrele

dintr-un spital lucrurile văzute au ceva ciudat
ireal în conturile lor
îți joacă prin față ca o horă de iele
iar când insiști prea mult pentru a le localiza
te ustură precum o pilă trasă pe piele

cotropit de nervoze
într-un timp am vrut să mă omor
mă tenta abisul
calculasem totul
urma doar să închid ochii și să mă arunc

nici acum nu înțeleg
de ce trebuie să închizi ochii
atunci când te sinucizi...

era noapte atunci când mi-a trecut prin gând
să-mi pun capăt zilelor
o noapte frumoasă de iunie
foșnind de umbletul lunii și de pârgul cireșelor
mi-a părut rău să nu mai fiu
m-am bâlbâit speriindu-mă
n-am mai făcut-o
și iată că acum trăiesc...

dar oare trăiesc...