În camera o sută doar valurile îneacă pereții,
Îi răstoarnă,
Efectul magnet al candelabrului în jurul căruia încep toate să se rotească
Și apoi se lipesc și rămân așa o vreme
Cu fața spre podea și cu picioarele pironite în plafon.
Ce e viața asta cum se vede de sus
Ca și cum ai fi într-un planor
Și fiecare oră e o casuță din glazură înghețată să stea pe loc,
Să se păstreze pentru tine până când o să-i spui stop,
Din afara stopului ăla pare mai real,
Poți deschide gura,
Pot spune nu.

E ciudat cum obiectele se transformă aici fără să ridici mâna,
Cum vorbesc fără să le apeși cheița din spate și fără a spune mama mecanic
Și trăsăturile fibrelor să rămână aceleași
„Sunt toate obiecte, ce mama nabii”, urli din prag,
Lasă-le să ardă în sine și nu vor zbiera,
Nimeni nu va striga in camera asta „dimineața sunt valuri”,
Pereții se răstoarnă unul peste altul
Și apoi doar spațiul ăsta plutește într-o căldare,
Restul e tot mai liniștit,
Nimic nu îi mișcă din poziția de start.

„și acum închide ușa,
ieșim ca să intre,
ieșim ca să avem ce căuta,
doar ca să fie.”


De ceva timp, din perete a uitat să se deșire un punct,
Atunci ține totul pe loc cu sufletul la gură
Și în spaima uită să respire.
Nici bâzâitul muștei în hrubă nu se aude,
În cutia în care se presupune că ceva trebui să plece de bună voie fără să trântească ușa.
Ca în filmele de groază,
În afară e o liniște absurdă,
Care nu zgârie timpanul de prea mult,
Oamenii își văd de treburile zilnice,
Doar aici ceva se mișcă in altă ordine,
Se destramă fără a mișca niciun rid ansamblului,
Doar camera asta stă pe bătătura timpului,
Dar nimeni nu strigă,
E o liniște simetrică când doar în noi mor cărămizi și blocuri,
Etaje, partere,
E o liniște de perete când ceasul deschide gura și ne înghite.
Atunci ne încolăcim în noi,
Ne punem respirația în buzunar precum placa dentară
Și înghesuim tot ce avem în poziția fetusului
Ca să intre.