Simt cum nu ne mai iubește cerul
ce se lasă cu o plapumă de nori
și varsă puhoaiele peste noi
ca un râu, fluviu, ori mare tulbure.

Tragem de margini să se ducă
dar lasă în urmă dezastru și nămol
ne fură bucuria precum un corb
croncăne prin vecini moartea

Plângem durerea arsă-n lacrimi
în spațiul devenit ruină
noi înșine am devenit obiecte
lăsate să putrezeacă-n umezeală.

Nu ne mai detașăm prea mult
de arborele diluvian
din care am provenit.