Nu-mi înțeleg sătenii
Adică pământenii mei
Unii s-au dus...
Alții s-au risipit prin lume,
Și am rămas doar eu;
Și cei care nu sunt ca mine.

Iar mie rădăcinile îmi cresc,
Nu din pământ, ci din cer.
Și sunt aproape copac multisecular,
Sau un extraterestru!

Vin vara la două iulie, la baștină,
La umbra unui falnic stejar,
Nu la unul simplu, ci multisecular,
Cu numeroase taine ascunse,
În hăul adânc,
Și din-tru-n abis,
Din care timp de mulți ani ...
Ninge cu zăpezi abundente.

Și sătenii mei, ziși moldoveni,
Nu prea doresc să fie considerați români.
Sau măcar niște urmași ai Romei.
Despre Dacia ei poate că nici n-au auzit.

Acolo doar unele fete cu părul blond,
Cu ochi albaștri ca liniștea mării,
Uneori sunt poreclite „puice de daci”,
și ele au sânii mari
și picioare strălucitoare,
Unghiile mari,
Și doar urechile mici,
Care nu pot să asculte:
Tandrețea tăcerii,
Sau zboru-n alte abisuri,
Care te duc de la început,
Spre infinit și spre sfârșit.
De unde infinitul abia de începe,
Primăvară cu pomul iubit,
De câteva sute de ani,
Ce pe mulți i-a umbrit
Și i-a ferit de cumpltul cuptor,
Care topește la fel:
Călăul și victima sa -
Toată memoria,
Pe care cândva am avut-o.

Și de azi toți pământenii,
Care nu mai pot fi ca atunci,
Când pentru pima oară,
Lângă stejar,
Lângă altare,
Și aproape de toată moștenirea,
care fost...
Ștearsă frumos pănă la capăt,
Ca din mintea cea de pe urmă,
Din creierii spălați de viscole roșii,
Și de ninsori abundente,
Care nu se vin periodic,
Ci - cad constant,
Peste noi:
Pământeni sau extratereștri,
Rămași fără rădăcini,
Deși ele ne sunt înfipte adânc,
Atât în pământ, cât și în cer.