Îmi beau ceaiul
acesta amar
privesc printr-un ochi de fereastră
o frunză
dar n-o văd
ascult o pasăre
pe care n-o aud
gândul îmi zboară ca un Inter-City
în timp ce viața
mă depășește
ca un accelerat
în care am vrut să urc o dată
dar șeful de tren
mi-a zis că nu mai sunt locuri
nici măcar în picioare
ce să fac? l-am întrebat
nu mă privește
n-ai decât să te-ntinzi pe șine
sau pe Centură
problema ta

încerc să m-adun
privesc jardiniera
în care sădisem flori
- a crescut pelin -
cineva spunea
„semăn iubire, dar culeg uitare”

și totuși eu scrisesem cândva
„nu e tren fără de gară”
mă credeam subtilă va să zică

și ceaiul devine
din ce în ce mai amar...