A mai căzut o frunză, se cutremură pământul,
A mai trecut o vară, se miră nebunul.
Se golește copacul, devine tot mai uitat,
Rămâne pe poziție, soldat ce nu poate fi mișcat.

E un armistițiu de toamnă, cerul e la fel de roșu,
Palide fețe așteaptă, funerar se îmbracă moșul.
Vântul încrețește scoarța, e mai tăios acum,
Crengi uscate îi rezistă până la ultimul fum.

Unde o fi rădăcina? Se ridică spre albastru?
Sau prin cețuri groase, retezate cu un sceptru?
Ne îmbrăcăm în doliu, pornim în goană,
Și nu ne amintim armistițiul de toamnă.