auzi… în mine piatra albă cântă
și ape dulci, obârșiile-și ca’tă
neliniștit, ca scrierea-mi de fată
ce-avea, cumva, fatal, sorginte sfântă

acum… mă simt femeie, deodată
și-un zeu de ceară noaptea îmi cuvântă
minciuni… în timp ce șișul îl împlântă
în pieptul unde inima speriată

se zbate, alb hulub cu soarta scrisă
de-un daimon orb ce știe pe de rost
a cui și-ndeosebi, a cui n-am fost

în zilele când mă scriam, promisă
vreunui capriciu sau vreunui prost
ce-și căutau în viața-mi adăpost