Privești în jos...nu vezi nimic
Privești în sus...vezi întuneric
Din cer însă coboară
Fulgi mici de nea ce zboară
În rest e o liniște apăsătoare
Copaci, ce stau încremeniți
în pădurea visătoare.
Doar cu ochii ațintiți..spre acel loc.
Câte un pic câte un pic
Nu se mai mișcă nimic
Ne coborâm privirea
Sub stratul de zăpadă argintie
Unde trăiau ca într-un mormânt
Zeci de familii sub pământ,
Dar pentru ei era normal,
Traind într-un mediu familial
Cu toții, mai puțin un băiețel
Ce avea în mână un bilețel
Și fără să știe ale lui surori
Îl puse la rădăcina unei flori.
Căci el credea orbește
Că atunci când floarea va crește
Va transmite dorința lui
Celui de pe cer-soarelui.
Și singur era...
NU spunea nimănui
Nici nu avea cui
Ceilalți erau mulțumiți de viața lor
Fiindu-le bine în caminele lor
Doar el visa la lumina soarelui
Și la căldura pământului.
Fără să mai stea pe gânduri
Săpă indiferent de anotimpuri
Și cât de mare îi fu uimirea
Dar și mai mare îi fu bucuria
Când zari lumina strălucitoare
Și ființele zburătoare.
Fără să se gandescă, începu să pășască
Pe tărâmul mult dorit
Și în sfârșit zărit.
Plecă să își încerce norocul
Lăsând în urmă totul
Însă simțea ca nu-i e locul
Erau mii de ființe aici,
Dar nimeni nu-l cheamă
Erau mii de ființe aici,
Dar nimeni nu-l bagă în seamă.
Și se vazu mai singur ca la început
Cu un regret pe care nu l-a mai avut.
Această mică ființă
Își îndeplinise unica dorință,
Dar înca îl mai doare
Și plangea cu lacrimi amare
Că oricât a luptat
Nimic nu a câștigat.
Când nimeni nu-l văzuse
Bătrânul soare îi spuse
"Þi-am îndeplinit visul pentru că nu ești rău
Însă acesta nu este drumul tău"
Pentru că înțelese
Ștergându-și lacrimile, alese
Să se întoarca acasă
Sa stea cu familia la masă
De unde nu ar fi trebuit să plece
Nici măcaar ca să încerce.
Toată lumea era uimita
Căci coplilul s-a schimbat
Nu mai e trist și supărat
Nu mai visează luminile
Acum își acceptă rădăcinile
Căci și în întuneric supraviețuiește
Lumina ce în interiorul fiecaruia se găsește.