Nopțile albe,
satul coboară în genunchi de pe deal.
Stelele se joacă deasupra viilor
și luna însetată de întuneric,
sus pe creasta pădurii de stejari
luminează vesel turla bisericii.

Pomii înfloriți,
legătura dintre sat și cerul său,
aliniați pe o pantă
dincolo de drumul veșniciei.
Dincoace se deschid ferestrele,
satul ascultă cântecul cocoșilor,
semințele se aruncă prin aer
la hotarul dintre apele nopții.

Aerul desprimăvărat de păcate
miroase a cimbru și busuioc verde,
în locul acesta s-a întâmplat să mă nasc
fiu izgonit cu ochi de flori.