Prin grădina cu plante încete ca somnul
îmi chivernisesc o singurătate
venită prea din vreme.
O lină adiere e oaspete de seamă,
îmi atinge mâinile cum ar atinge
un țărm luminat de epave...


Ajung în priveliștea mentei!
Azurul ei înserat
îmi face ochii mai limpezi...
Iată iasomia! Cum crește-n „omătul de raze”,
parcă e cămașa fecioarei,
sub care sânu-i, slujit de frumusețe,
se întrece cu minunea din mere...


Puțin mai departe e mătrăguna.
Atâtea povești și eresuri
îi fac noaptea frumoasă,
atâtea fecioare cresc pentru ea,
se întrec în foșnire
cu lumina florii de tei...