Privesc timidă spre soare
cum leneș și palid, răsare.
In șiruri lungi, cocorii
întunecă norii.

Plânge natura
ca o ultimă zbatere de aripi
prin frunzele îngălbenite
ce cad când le seceră bruma.
Iar apa izvoarelor înspumată
cade sidefie în vad,
borborosind revoltată.

O veveriță jucăușă
mai trage cu ochiu-n hambar
dacă-s destule alune
sau să mai adune
și ghinde gustoase din falnicul stejar.

Fluturii gingași
încep să se adune
spre locul secret
din poienița
cu cel mai liniștit loc din lume.

Și toamna anilor mei
vijelind sensul vieții
mi-a bântuit destinul
ca să nu pot rămâne
fidelă realității.

Acoperă-mă, Doamne,
în iarna rece și grea,
primește-mă-n Sfântul Altar !
Alungă din calea mea
gerul cu fulgii de nea
și umple-mă de putere și Har.