În cearcănul de pântec îngenunchiază pruncii
Și mânzul de sub brazdă în nechezat mă plânge,
Pe sânii reci de ploaie în cuiburi cântă cucii,
Din babilonul pietrei lumina nu mi-ajunge,

Am luat din firimitura irodului de noapte,
Când șarpele de lună se prăvălea-n omături,
Păianjeni duși de juguri mi se târau pe coate
Și greieri muți își încercau acorduri.

În lanțuri de iguană eram un temnicer
Lovit de ziduri albe în propria chilie
Și rochia-mi curgea de la pământ la cer
Ca ceara viermuită, căzută din chindie.

Mă încălzeam în rana străpunsă de otravă
Ca-n ieslea unde pruncul plângea de început,
Iar steaua vestitoare se repunea-n potcoavă
Și crucile din carne se întorceau în rut.