ce înaltă a crescut iarba în curtea noastră
ce însingurat e zborul păsărilor
oprit pentru doar o secundă în umbra casei
uneori se mai aude câte un foșnet ca și cum
te-ai întoarce la mine obosit și tăcut
uneori mi se pare că îți zăresc fața arsă de soare
și privirea aspră înrămată în lumina roșiatică a după-amiezii

pe drumul pustiu se aude praful așezându-se
casa mă luminează tăcută prin cioburi de geam
nicio neliniște nu mi-a înlănțuit mai strâns zbaterea inimii
ca cea din ochii tăi purtând în ei o noapte
o lume neexplorată
o promisiune
un vis

vremea aceea în care viața așeza în noi
spice de grâu copt și miros de iarbă cosită
vremea aceea în care îmbrăcam diminețile într-un firesc
liber de așteptări și de teama înserării
vremea aceea când în amândoi
încolțise fără să știm
aceeași inimă

ne-am atins ultima oară
când lumina ieșea prin perdea făcând-o să tremure
se întuneca
iar vremea aceea s-a stins ușor
ca arsura unui cărbune încins peste care nu mai suflă nimeni