fără

iubire și limite

timpul cotrobăie prin mine cu indiferență de gropar
nici o secundă nu adâncește inutil
rădăcinile cresc cel mai bine acolo unde focul pământului
se întețește cu ploaia

toate se trag înapoi nu simt frică
pixelii ce-mi fug printre pleoape mărturisesc fericiri viitoare
numai sângele e un pictor rebel
ce-amestecă furibund culoarea și moartea

cumva unghiile sunt pietre
altminteri fruntea nu mi-aș putea odihni
nu m-aș putea împotrivi aș îngenunchea
strivit
sub greutatea foșnetului din inimă

chiar și umbrele sunt tulburate de muțenia urletului de lup
de înfrigurarea cu care degetele tastează tastează
lăsându-se mințite de instinct
că n-ar muri de foame într-o haită imaginară

urlet:
când Ea calcă zăpada
doar un picior răsună
sub mine bietul scaun
nechează-n ritm de troică
și atârnat la sân
laptele vieții sug
încredințat că iarna
mi-este doică

și întunericul va pluti peste toate
aici unde scheletele de flori mai fumegă
iar nimeni nu va ști niciodată dacă
sufletul nu se descompune și el