Trupul meu aude albastru, într-o mie de nuanțe
curg pe mine din trecut păsări măiastre
fantomele devin vii.
moartea este ca o savarină dintr-o zi de post.
o adulmec,
am mâinile reci,
îmbătrânesc într-un colț al ființei
departe de tine, ferecată într-o mie de fire albe
translucide

Copiii mei stau deasupra,
Bosumflați, supărați. Azi nu le mai iau dulciuri.
m-am ascuns într-un colț, încerc să-mi amintesc
șerpii în fața cărora eram imună cândva

În albastru sunt vulnerabilă
mă sbat ca un pui de pisică
căzut într-o mare de jeleu
mi se prelinge sufletul dinspre tâmple
spre tălpi....aud fiecare culoare
care mă înconjoară
Undeva, cumva, inima mea a irupt în jur_ doar pete de cerneală