Mi-am adormit
și noaptea
Pentru că mi-am permis,
cu gânduri prea sprințare,
să bântui pe sub lună
numai eu,
cu ochiul prin cătare,
prea singur
și cântâd
a noapte bună,
iar exilat de Dumnezeu.

Nu mai știam ce margine
din ziua mea
plăpândă
s-a transformat
în câine stând la pândă
și numai tu
mi-ai dat o stea în dar
și totuși am uitat
că vocea ta de zână
m-a prins de inimă
și-apoi de mână
rupând din mine
câte-o săptămână
uitând de timp,
de viață,
de rușine...

iar noaptea mea
cea adormită
sforăia,
visându-se sub lună,
fără mine...