simt noiembrie în oase
și-aduc o-nsingurare în parfum
din casa în care nu locuiește nimeni cu mine,
acolo unde mi-am zugrăvit peste tot toamna
în ocru și-n amar,
iar când plouă înalt îmi fac bărci de hârtie
din poemele mele…

te uită, îți sunt o domniță vrăjită
pe nocturnă de Chopin
într-o visare,
și tac îndelung ca o Chină-ntre ziduri,

când luna trece dezgolită
și ispititoare prin întnericul copacilor,
ca o femeie nebună de legat,
exasperant de frumoasă,

dincolo de oraÈ™,
unde respiră umedă pădurea
prin frunze roșii în formă de inimi –

...știi?
să nu mă iubești așa
doar pentru o senzație de vindecare