Niciodată nu mi-a plăcut realitatea.
Totul ca o muniție
și oamenii..doar păpădii.
Câteodată totul devine halucinație.
Un vertigo numai și numai al tău
care te-nchide în propriul sine.
Și începe să te doară Tu-ul
în tine pentru că nimeni nu te iubește.

Și ce ușor se aud în urechea stângă
gândurile. Zilnic ne lipim privirea de un finit tridimensional.
Dar cine însă, i se poate opune aerului?
Mi-am legat trei degete între ele
ca să nu uit Divinitatea.
Ce ar fi binele fără rău și răul fără bine?
Nu știu.
Dar e o nenorocire ce se întâmplă cu dânsa.Cu viața..