Zăpezi, zăpezi... memorii de demult,
Cicloane de emoții strangulate,
Abia aud al vostru vag tumult,
Grăbind spre Roma pe cărări-cascade.

Ce triste sunt, din Leta aburind,
Planând spre-al iernii mele reci abisuri,
În lungi fâșii de neguri, rând pe rând,
Somnambuloase, ciucure de visuri...

Fragmente de idei și de povești,
Pe ramuri s-au prelins, în fine linii...
O, dragoste din mai, pe unde ești,
Cerșind iertare crudelor Erinii.

Ce mană dulce cobora din voi,
Zăpezi, zăpezi... o pace-așa divină...
Că pleacă totu-n lumea de apoi,
Nici Roma, și nici Mekka nu-s de vină...