la o frecvență joasă/ chiar și în
orașul fără pânze sau vapoare/ păianjenii
au ceva de făcut

ei și oamenii de aici sunt făcuți
să locuiască aici/ lipesc postere cu ei
pe ușile închise și din când în când
pe sufletul meu/ așa îi țin minte mai ușor

joacă darts cu spontaneitatea
unui schizofrenic care ar mai avea doar țigări de fumat
cafele de băut
/etc/
sau de ce nu/ și alte chestii mai importante de făcut

în afară de astea

mircea le împarte tuturor norocul/ așa e de când lumea
el se prinde-n cablurile electrice și se crede într-o junglă
ce-i drept – bărbații de aici chiar știu de ce iubesc femeile/
desigur de ce-ar dezvălui vreodată așa ceva?

asta-i toată șmecheria/ mircea e fair-play și bărbații
își poartă lacătele cu mândrie

aici lebedelor nu le trebuie lacuri să fie grațioase/ se sinucid
din joacă de ca și cum neamul lor n-ar fi pe cale de dispariție/mamele
își duc copiii în brațe și bărbații n-au deloc ambiții hegemone – doar vise americane

oricum

nimic despre mine în poezia asta. cânt de optișpe ani
și nu știu sigur dacă e bine că mi-a crescut în suflet un mircea
cu o voce serafică și că s-au lipit așa multe de mine încât

nu pot să fiu tot timpul
chiar cum vreau eu