în dialog cu monologul tău
am permis uitării
să mă apuce de zulufii blonzi
să-mi ofer în stânga și-n drepta surâsul și-un ”bună ziua” formal
dar lumea se scaldă în false petreceri
și vezi cum permisiunile
se transformă în galbene mâini
care-ți întind la infinit sărăcia unui om obișnuit
trec și petrec pe după mine normalitățile zilnice

săracul acela care nu îmi vine a devenit vis
iar scama care-mi intră seara în ochi
se pare că e valsul de nuntă anunțând divorțul

pasul drept se duce-n mormânt
strada pare un ecou prelungit
doar frigul ăsta nebun își face culcuș în mine
tac sau plâng?
leg singurul răspuns de picioarele mele
apoi înghit o gură de aer