Singură prin amiaza zilei de vară
te mărturisești dealurilor copilăriei;
mâinile-ți sunt o cumpănă,
de la o fântână părăsită
din care oamenii nu mai beau apă.

Inima poartă-n fibre sânge albastru
din rădăcini vechi ale pământului,
de care oamenii s-au îndepărtat
din nepăsare și fără Dumnezeu.

Secătuiți nu-i mai interesează semenii
cum își vâslesc prin timp tristețea
și-și poartă suferința de zgardă.

De ce nu se unesc nu-și vorbesc?
Gândul neîncrederii sapă prin minte,
ochii privesc în gol ca niște răni sub gene
în care colcăie dezamăgirea.

Toți au sufletul și trupul de lemn
ca pădurile cu arbori bolnavi,
loviți năprasnic de furtună.

Prin apropiere trec drumurile
cu troițe sfințite la răscruci
și nu știu să-și aleagă cărarea,
tu singură te-ai întors acasă.