îmi pare că mă sting
asemenea unui tăciune din vatra
veche
ca vătraiul roșu în lemnul de stejar crud
plecat pe nesimțite
cui i-a păsat
și cui îi pasă
dacă un suflet a murit
un altul stă să plece
cu frânturi de bocet la poartă
un steag flutură urlet
lacrimi pironite-n gene

poate unei lumi
sau unui câine pribeag îi pasă
aud vântul
cu balamaua de jos
ruginită și ruptă
scârțâie a jale
încât nu te lasă să oprești
și să aprinzi o lumânare
la stâlpul cu scrisul aurit
repetiție
repaus
convoi de suspine
mâine
încrustat cu dalta
nume
punte pribeagă
între două lumi
alte lumi.