M-am visat
dans al ploii la poalele copacilor goi,
primăvară cu degete înflorite și pielea verde ca firul ierbii,
lăsând cerul să se întâmple
înăuntrul meu,
albastru cer de mai, primul pe care, lacomă,
l-am respirat în prima zi a vieții mele
pe pământ.
Am învățat să visez
să mă împiedic de realitate
să devin un șir lung de pași
din ce în ce mai ușori.
Am făcut din timp un străin nepoftit,
o umbră uitată în rochie de catifea,
recitându-i pe trepte un poem de adio.
Mi-am cusut aripi de glezne,
și am luat-o la goană spre acum
fără să las nimic în urmă,
fără să uit,
atentă doar să nu mai trezesc vreo durere
care mi-a adormit obosită
prin buzunare.