Noptat destul, Nimicul înceteze!
Tot îmi strigau fantome-a poeziei
Și ursitoare: Mersul limbii fie-i
Rătăcitor în a vechimii teze!

Dar -vai!- paloarea stihurilor vie-i
Pe note, nemurirea în sinteze
N-o știu cânta. Divinul să-mi reteze
-Mă rog mereu- clipirea neghiobiei.

Căci versul mi s-a micșorat de-o vreme
Și diavoli mă pândesc, din cei feroci,
O ceață-i rima. Fără a se teme

Se-așterne bruma peste-a mele roci,
Ieri încântare, astăzi anateme.
Și ce ți-e strigătul, de n-are voci...?!