Se frământă pământul
în gânduri.
Un El Zorab îngândurat.
Ar vrea și nu ar vrea,
pe umeri, să-și mai care travestiții,
când ceasul biologic prăfuit de ură,
îi simte tot mai negru trupul.
În spasme își contractă mușchii
să-și slobozească afară fierea,
focu-i nestins ce-i arde-n vintre,
se scurge sevă, în a noastră viață.
Măruntaiele îi fumegă
iar inima îi este încercată.
Paloarea ca de ceară ce o poartă,
veșmântul verde, il dezbracă.
Geme întruna Maica noastră
așa cum geme omul, răpus de cancer.
Își zvârcole-n frisoane magma
iar de durere o cuprinde febra.
O-neacă dragostea dar nu o stinge,
teamă îi e că Dumnezeu
rosti-va, ajunge!


1 februarie 2011