Hai, termină-ți cafeaua, ridică-te și pleacă!
Nu vreau să te mai aud, cerându-ți scuze,
Cum, că, mi-ai mai greșit o dată.
Þi-ai pus zahăr o grămadă,
Spre sfârșit cafeaua devenind amară.
Te-ai ridicat încordată-n picioare,
Scaunu-ți căzând,
Ceștile noastre tremurând, auzindu-mă
Rostindu-ți cu glas tare,
Povestea ce mă doare.
Þi-ai smuls geanta, fiind nervoasă,
Eșarfa uitându-ți-o sau lăsându-mi-o pe masă.
Plecând atinsă,
Bordurile ieșeau din maginea trotuarului pe care călcai,
Lăsându-ți urmele de pantofi îngropate-n asfalt.
Te pierdeai...
M-am uitat la o domnișoară, frumos îmbrăcată,
Apropiindu-se, i-am cerut să-mi facă nota de plată.
Mi-am pus ceașca peste eșarfa ta,
Ca nu cumva vântul, fluturând-o, s-o ia.
Scaunul ți l-am ridicat, am plătit
Și-am plecat...