ochiul
întotdeauna am avut în retină
o fisură
răsăritul de soare peste mormane de plastic
și sticlă, hârtie
mizerie măcinată fin
și fără sfârșit

ca într-o ceață
doar sunetul
din perfuzie
îmi mai cuprinde vag
ochiul
și
pe pietrișul aleii
pașii mei
încerc să îi văd
să îi simt
să-i ridic
unul câte unul
ca pe niște proteze de plastic
în locul părților
amputate
și să mint cât mai sincer
când zic
nu
nu e nimic
iubire
nu e nimic

peste pieptul meu două pietre de moară
se pun în mișcare cu zor
nefinit