Stăteam la gura sobei, copil, și tot priveam,

La flăcări, jar, cenșă și nu înțelegeam,

Era mister... E iadul? Nu cred, e prea frumos!

Și-i mai dădeam de lucru, cu-n lemn luat de jos.



Plimbam usor vătraiul, și totul fremăta,

Și-n jerbe, mii de stele, lumi noi le preschimba!

Eram chiar Creatorul, în gânduri scufundat,

Așa-i și lumea noastră? Mereu m-am întrebat...



Și a trecut o viață și foc am tot făcut,

Priveam pierdut pe gânduri, aceleași din trecut:

N-om fi doar o scânteie, din focul lui ceresc?

Milenii, într-o clipă, se nasc... și se topesc...