Stăteam,a cîta oară?Pe-un petec de pămînt,
Și n-am simțit vreodată,în inimă sau gînd,
Că stau,de fapt,pe-o gura de mormînt
Ce-avea să se deschidă,atîta de curînd.

Nici n-am ghicit sub iarba,moale și verzuie
Cum flăcări monstruoase,țîșnesc,țesînd cărări
Cu un geamăt lung,ce din adîncuri suie!
Izbindu-se năvalnic,în cele patru zări.

Dar mi-am văzut destinul!Cu-ncolăciri de șarpe,
Schimbîndu-se deodată,crescînd în carnea mea!
Și în dulci acorduri,a mii și mii de harpe
Fura din ochii mei,lucirile de stea.

Și am mai văzut,deodată,căscîndu-se mormîntul
Înghitind în pripă ,născutul meu dintîi.
În locul unde am stat,și nu m-a ars pămîntul.
Lăsîndu-mi,noaptea lungă și dorul, căpătîi.