cioara(6)
urmele se vedeau deslușit în zăpadă
de-acum chiar cà nu mai puteai să nu crezi
chiar dacă nu oricine reușea sà le vadă
chiar dacă peste ele trecuseră ìndevreme adevărate cirezi

mai mirosea ìncă profund a divinitate
pene din aripi de îngeri înàlbeau peste tot împrejur
lucrurile si ființele rămăseseră parcă definitiv înfiorate
însuși aerul stràlucea ca si primenit în brocart și-n ajur

da
trebuie c-a trecut cu ìntregu-i alai
se vedea se simțea ba chiar se mai auzea ìncà
rămăsesră vraiște porți fàrà numàr de rai
pădurea părea că-l urmează ca-n vis
pe un pan ce-o seduce și-i cântă

doar cioara
în roba-i neagrà
si stràlucitoare
ca și de oțel
a croncănit țâfnoasă scuturâdu-și
ca și de piază o aripă
care divină trecere ori clipă
nimic mai mult decat că vine primăvara
si c-a trecut un pui de vânticel
poate că totuși prea ìn pripă

a-i zice mortii moarte e banal(7)

n-am ce-mpărți cu nimeni
ăsta-i adevărul
sunt prea infim de simplu conceput
cel ce m-a hărăzit vieții
răvăsindu-și părul
un singur fir din cele ce-i càdeau
sau nici măcar atât n-a dat
cand m-a fàcut

nu am
comparativ
decat un embrion de minte
cât despre gesturi mare parte au rămas ìn lut
un ochi ìn care-am ìnvățat să cred mă minte
și când vorbesc regret că n-am tăcut

ce-aud e-un fel de urlet ìn rumoare
nu pot alege demonii de ìngeri
nu m-am simțit nicicând a fi ìn stare
de mari victorii ori de mari ìnfrângeri

mă duce-o apă vie si hapsână ìn aval
spre o ìnchipuire mult prea mare
ca ceea ce mă aflu să-i găsească mal
s-o poată compara cu vreo știută stare...

a-i spune morții moarte e banal
e un cuvant prea neìncăpător
pentru ceva atât de fără de hotare
atât de capital
de cutremurător
si mai ales de fără ìmpăcareâ