În lumina moartă de-afară
un cuc alb își poartă aripile mutilate ca pe-o salcie
în vînt. Cerului i-a căzut un dinte și alți doi
se clatină din rădăcini. E semn de moarte.
Mă tupilez în inima lui Shirley să nu mă ia frigurile.
„Cum stai?” mă întreabă după o vreme,
„E mai bine în tine decît în carul morții”.
Shirley ca toți cîinii vede alb-negru,
ochii lui au învățat să pipăie culorile.
Îmi spune cum am pictat azi florile pe tivul singurătății noastre
îmi aduce oja de pe noptieră să ne mîzgălim unghiile cu viață.
A noastră rătăcește într-un cosmos pe care îl știu doar fluturii.
Stau cu Shirley pe tiv de prea mult timp ca să mai putem merge
fluturii uită să intre pe la noi. I-am întreba cum o mai ducem,
dacă mai suntem vii acolo unde suntem și dacă mai e întreagă
servieta cu inimi. S-ar putea să avem nevoie de ea. Shirley e bătrîn
și, singură, nu-mi rămîne decît să mor lîngă el.
„Cum stai?” l-am întrebat după o vreme.
„Shirley se teme de cuci”.