Pe treptele crăpate de la bloc
Mai trece rareori o umbră,
Și strada care duce către Port
A și uitat cum pasul meu se mișcă.
Și nici icoana nu mai e ce-a fost,
Și totul parcă nu mai are rost…

Uite și plopul de la țară plânge,
Că trunchiul lui e retezat,
Eu însă nu mai pot capta nici ce-i durere, nici păcat.

Și trec alene și pasiv prin viața-mi seacă,
A murit zâmbetul senin ce îl purtam odată,
Acum nici să mai plâng nu știu și nici să sper,
Parcă nici cerul nu mai mișcă,
Poate mă pierd într-un scenariu de apocalipsă,
Poate mă înec în ceea ce ei numesc “frică”.

Parcă nici lumânarea nu mai arde
Și parcă slujba cantă alene-n sat,
În biserica de țară, doar babe vin la”blestemat”.

Astăzi nici cerul nu mai mișcă,
Și nici sfinții nu mai vin,
Iar în orașul de la mare doar valurile mai trec rar
Și mai aduc o scoică...care se macină în țărmul pal,
Iar cerul este acum un simplu drum și-un felinar...