Îmi place că mor pentru fiecare clipă ce trece,
Îmi place că mor pentru fiecare lacrimă caldă,
Îmi place că mor pentru a înțelege,
Îmi place că mor pentru apa ce se face izvor,
Îmi place că mor pentru linia pământului din orizont,
Îmi place că mor pentru frică, curaj și iertare,
Îmi place că mor prin toate și pentru seamănul meu.

Simt sfântul că în adânc suferă pentru mine.
Simt mujicul că fură și minte pentru un altfel de sine.
Simt cenușa stelelor căzătoare risipită-n priviri…

Și împart suferința în clipele nopții,
Și împart zborul aripii în fiecare bătaie de vânt,
Și împart fiecare strigăt în același cuvânt.

Cel mai greu este să-mi dau sufletul pentru prieteni.
Cel mai greu este să iubesc păsări și să vânez fără armă.
Cel mai greu este să ascult râsul copiilor mei.

Ei visează când toate visele noastre sunt învechite,
Ei cred că vitrega vreme a timpului trece,
Ei nu ascultă, fiindcă nu aud pe cel ce strigă,
Ei dăruie mâinii întinse puținului din noi,
Ei zidesc ziduri ce mai târziu deveni-vor hotare,
Ei află în sclipirea lacului lumina lunii,
Ei descoperă lupta în scânteierea stelei care răsare,
Ei sunt cei care privesc în noroi și văd mărgăritare,
Ei cred că iertarea este pentru fiecare,
Ei știu cum să se roage, să iubească și să spere…
Ei sunt arhangheli cu săbii de foc, paznici la poarta cuvântului,
Ei poartă scrumul luminii și ard patima gândului.